Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Există un homo medioeuropaeus?

        de Gabriel Nedelea

Istoria mentalităţilor şi istoria ideilor sunt două discipline tentate dintotdeauna de identificarea de macrostructuri culturale şi de tipologii aferente acestora. Nu sunt singurele, sub genericul istoriei, ca ştiinţă umanistă, existând o mulţime de metode ce conduc spre acest obiectiv, implicit sau explicit. Acest mod de raportare este însă mai vechi, cu consecinţe care depăşesc sfera reprezentărilor teoretice. Într-o carte devenită clasică, sugestivă încă din titlu, Inventarea Europei de Est, Larry Woolf atrăgea atenţia c㠄Europa de Vest a fost cea care a inventat Europa de Est ca pe jumătatea ei complementară în secolul al XVIII-lea, în Epoca Luminilor”, atribuindu-i o serie de caracteristici cvasi-exotice, ambigue, difuze, fapt ce a coincis, de fapt, cu „un proiect intelectual de semiorientizare”. Astfel de „constructe culturale” nu au generat numai clişee sau idei abstracte, ci au intrat profund în mentalitatea elitelor europene, astfel încât, „linia de demarcaţie a lui Churchill de la «Stettin pe malul Mării Baltice până la Trieste pe malul Mării Adriatice» urmărea o linie care fusese desenată de şi învestită cu sens timp de două secole”. Ar fi de reevaluat, de la temperatura războiului din Ucraina, aşa-zisul iluminism al lui Voltaire, cu a sa Rusie imaginară. Cu riscul de a lungi poate prea mult această introducere, astfel de întreprinderi şi-au găsit, în cele din urmă, prin intermediul lui Ledyard, şi un nume, „geografia filosofică”, aceasta nefiind, în foarte multe cazuri, decât un „amuzament, un joc fără reguli”, ce a devenit peste măsură de serios. A dat naştere, până la urmă, în diferite epoci, la Orient, la Balcani şi balcanism, la Mitteleuropa etc.

Numindu-şi cea mai recentă carte Românii şi Europa Mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei, Ovidiu Pecican se angajează într-un demers aparent sortit reducţiilor ce-şi găsesc justificarea cel mult ca ficţiuni necesare în varii conjuncturi sau analize. Este doar o aparenţă pentru că autorul relevă încă de la început c㠄soluţiile individuale” şi complexitatea sunt principalele trăsături ale „omului medioeuropean”. Adică exact ceea ce-i conferă capacitatea să locuiască oriunde în Europa şi în Occident. Istoricul denunţă criteriile ce conduc la clişeizare, înţelege şi expune mijlocele şi efectele „imaginaţiei imperialiste” şi ale „teritoricentrismului”, se fereşte de sofismele teoriilor stângiste despre colonialism. Atrage atenţia asupra unui „relativism medioeuropean” întâlnit pe mai multe nivele, cauzat, în principal, de reconfigurările continue ale geografiei imaginare, de schimbările graniţelor politic-administrative, cu consecinţe directe asupra comunităţilor.

Abordările cu unghiul într-atât de deschis ridică probleme în stăpânirea bibliografiei, dar Ovidiu Pecican alege o trasă care se dovedeşte bună, date fiind rezultatele analizei, punând în discuţie, critic, teorii şi plăsmuiri istorice atât din interiorul Europei Mediane, cât şi din exterior. Extrage şi verifică idei atât din lucrări de specialitate, precum Între Occident şi Orient de Istvan Bibo şi Jeno Szucs – probabil cea mai citată, Mituri şi realităţi în Europa de Est de Walter Koralz, Spiritul Vienei… de William M. Jhonson, cât şi din scriitori şi gânditori ca Ion D. Sîrbu, Constantin Noica, Alexandru Muşina etc. Fără să se insiste asupra metodologiei, se punctează c㠄folosind grilele teoretice furnizate de Emmanuel Todd, Ferdinand Tonnies şi Talcott Parsons, apelând inclusiv la «medierea» lui William M. Jhonson – cu alte cuvinte, aducând în discuţie şi modelele sociologice, şi hermeneutica istoric㠖, cresc şansele de a înţelege mai bine, mai nuanţat şi mai flexibil fenomenele de o reală complexitate ale Europei mediane” (p. 35). Identifică, pe această cale, o serie de dimensiuni sociale pe care urmează să grefeze specificul acestei zone decupate în baza unor repere mentalitare, acesta fiind substratul cel mai adânc pe care-l poate urmări istoricul.

Atrăgând atenţia asupra unui relativism medioeuropean, autorul relevă cum omul trăitor în această zonă construieşte, de fapt, o formă de realism ce-i „asigură replierea dinspre utopie către precauţie, prudenţă, ezitare şi chiar ambiguitate”. Or, de aici provine complexitatea ca trăsătură a tipologiei, ca linie a profilului: „Insecuritatea creatoare de nevroză induce relativism şi împinge la compensare prin politici ale educării, menite să asigure împlinirea omului din regiune măcar la nivel personal, dacă nu şi ca membru al unei comunităţi fericite. […] Relativizarea lucrurilor este un reflex adaptiv în faţa asalturilor nesiguranţei, dar şi un îndemn pentru unii de a-şi căuta propriile soluţii prin asimilarea de noi deprinderi, funcţionând pentru alţii ca factor demobilizant, ca o frân㔠(p. 55). Este interesantă această dialectică relativism-realism prin care HM (omul medioeuropean) se autodefineşte şi acţionează, apropiindu-se de omul fără însuşiri al lui Robert Musil.

Pentru Ovidiu Pecican, „când vine vorba despre observarea şi înregistrarea manifestărilor subiective ale omului, a complexităţilor sufleteşti, literatura şi arta, în general, par instrumentele cele mai adecvate” (p. 35). Ficţiunii i se recunoaşte, aşadar, puterea de reflectare, iar literatura devine terenul cercetării, aici desfăşurându-se şi jucându-se cele mai elaborate dintre naraţiunile identitare, cu relaţiile şi raporturile de putere din societate, cu mutaţiile de sensibilitate şi de mentalitate. În operele literare se conturează perspectivele ce duc la tipologii sau, cel puţin, asta evidenţiază o parte a studiilor literare, angajându-se, direct sau indirect, în elaborarea unor discursuri specifice mai degrabă antropologiei culturale. Spre exemplu, ipoteza c㠄în timpul împăratului Francisc I iozefinismul administrativ «a încurajat resemnarea politică»” se confirmă în scrieri ca Aventurile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek, în Castelul şi Procesul de Kafka, dar şi în literatura lui Caragiale. Dramaturgul şi prozatorul român a vizat în opera sa mica burghezie formată din funcţionarii statului „prinşi într-o trăncăneală continuă, uneori întreţinută de ebrietate, ori o lume hilară, contrastantă, stridentă, dar care nu contestă vreodată radical sistemul politic” (p. 33). Prin urmare, „interpretată în această cheie, creaţia caragialiană nu mai este un reflex al balcanismului şi al moştenirii fanariote, ci o consecinţă a alegerii pe tronul Principatelor Române a unui prinţ neamţ din familia Hohenzollern von Sigmaringen şi a participării României la Tripla Alianţă (1883)” (p. 33). Într-adevăr, autorul piesei Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea este un aprig critic al tranziţiei româneşti spre modernitate şi europenizare, nu al direcţiei în sine, ci al procesului.

Lucrarea lui Ovidiu Pecican este formată din trei părţi, însumând nouă capitole. Este, practic, o exegeză a literaturii în care se desfăşoară tipologiile ce l-au determinat să afirme existenţa lui HM, care dispune de un umor specific („batjocul” şi „râsuplânsu”), având unul dintre avataruri trickster-ul, capabil de destructurare, de deconstructivism şi slăbire a chingilor puterii extrinseci, exercitate de politic. În această ipostază se întâlnesc Švejk, Păcală şi o parte dintre personajele lui Caragiale, Miticii, mai exact: „Într-adevăr, una este să faci pe prostul şi cu totul alta să fii prost. Din acest punct de vedere, švejkismul umanităţii româneşti izvorâte de sub condeiul lui I. L. Caragiale nu poate fi pus la îndoială. În lumea acestuia, […] oamenii se împart în proşti şi simulanţi abili ai prostiei, ceea ce şi îndeamnă exegeza să vorbească despre prostocraţie” (p. 77). Caragialismul este marea constantă a cărţii, fiindcă românii locuiesc în Europa mediană mai ales caragialeşte, această dimensiune a fiinţei fiind unul dintre polii „românismului”, creatoare a „miticografiei” şi „miticologiei” ce alimentează frustrările medianului. Forjând puţin termenii, ne putem întreba, odată identificaţi, măcar de dragul jocului lecturii, cu Mitică, acest „arhetip proteic” şi „polimorfic”, în ce măsură caragialism? – adică lucid, realist, destructurant, împăcat cu sine prin autoironie – şi în ce măsură caragialesc?, adică victime ale unor iluzii, mimetici fără discernământ, ridicoli. Între cei doi poli care se conturează astfel se desfăşoară miticografia lui Ovidiu Pecican. Dintre cei trei piloni ai românismului, Caragiale, Eminescu, Slavici, autorul comediilor a asimilat cel mai mult din europenismul median.

Autorul pretinde că nu se lansează în concluzii, afirmând, totuşi, c㠄există o Europă mediană şi umanitatea care o locuieşte etalează câteva tipuri umane specifice, după cum experienţele istorice prin care a trecut ea au o amprentă proprie.// Există un homo medioeuropaeus sau, dacă nu există ca atare, el poate fi instituit ca realitate culturală cu note particulare caracteristice” (p. 397). Literatura şi eseistica ne oferă materia şi piesele pentru (re)constituirea unei astfel de tipologii, cu instrucţiunile sale de folosire: de raportare la celălalt şi la sine prin celălalt. Ovidiu Pecican oferă un astfel de scenariu, în baza unor lecturi încrucişate şi de profunzime.

© 2007 Revista Ramuri